Home Boli si afectiuni medicale Infectii dupa transplant de organ parenchimatos (Boli infectioase)
Boli si afectiuni medicale - Boli infectioase
Infectii dupa transplant de organ parenchimatos

Introducere


Utilizarea in clinica a unor antibiotice foarte eficiente, a condus la reducerea morbiditatii (imbolnavirilor) si mortalitatii prin infectie, in randul pacientilor care au urmat un transplant de organ parenchimatos. In trecut, foarte multi pacienti cu transplant de rinichi, decedau datorita infectiilor cu microorganisme pentru care nu existau chimioterapice active. Infectiile si mortalitatea erau favorizate de utilizarea pe timp indelungat a medicatiei imunosupresoare (pentru a preveni rejetul grefei) .

Infectiile care apar la primitorii de organe parenchimatoase sunt generate de patogeni diferiti fata ce cei care afecteaza primitorii de maduva osoasa. Primitorii de organ parenchimatos sunt ceva mai rezistenti in fata infectiilor, deoarece acestia nu trec printr-o perioada de neutropenie (diminuarea sistemului de aparare celulara al organismului), asea cum se intampla in cazul celor care primesc o grefa de maduva osoasa. Perioada de imunosupesie care va fi indusa acestor pacienti este de lunga durata (toata viata) . Aceste persoane vor fi susceptibile in fata acelorasi patogeni care afecteaza persoanele cu neoplasme (cancere), atunci cand activitatea limfocitelor T este perturbata. Mai mult decat atat, transplantul de organ parenchimatos presupune realizarea unor interventii chirurgicale laborioase (pentru indepartarea organului afectat si instalarea grefei), care vor favoriza aparitia unor infectii de plaga chirurgicala.

In primele 30 de zile dupa interventia chirurgicala de transplantare, organismul gazdei este foarte expus in fata infectiilor de plaga, generate mai ales de patogeni extracelulari: stafilococi, streptococi, E. coli sau alte bacterii gram-negative. Focarul inflamator primar poate fi localizat la nivelul plagii chirurgicale sau in zonele de anastomoza ale grefei. Fiecare tip de transplant poate fi urmat de aparitia unor infectii caracteristice interventiei respective.

La cateva saptamani dupa realizarea transplantului, pe fondul utilizarii medicatiei imunosupresoare, anumiti paraziti sau virusuri se pot reactiva, producand simptomatologii caracteristice tipului de infectie. Reactivarea in aceasta perioada a citomegalovirusului, va conduce la afectarea sistemica severa a organismului gazdei. Infectia cu CMV a fost asociata cu alte manifestari patologice legate de rejetul grefei: glomerulopatia la cei care au primit un nou rinichi, bronsiolita obliteranta in cazul transplantului de pulmon, ateroscleroza prematura la cei care au suferit un transplant de cord, si nu in ultimul rand, sindromul de disparitie a ductului biliar, la pacientii care au siferit un transplant de ficat. Nu se cunoaste daca toate aceste sindroame reprezinta consecinta activarii citomegalovirusului, sau doar se asociaza cu infectia produsa de CMV. Singura certitudine pe care o avem pana in momentul de fata, este ca reactivarea CMV va influenta in sens negativ evolutia pacientului dupa realizarea transplantului. Tinand cont de toate aceste elemente, rezulta importanta diagnosticarii, tratamentului si profilaxiei infectiei cu citomegalovirus la primitorii de organe parenchimatoase.

Dupa jumatate de an de la realizarea transplantului, pacientii cu deficiente ale imunitatii celulare, vor prezenta infectii cu Listeria monocytogenes, Nocardia, fungi sau paraziti, care genereaza grave probleme de diagnostic si tratament. Combaterea acestor infectii va fi posibila abia dupa obtinerea unei bune tolerante a organismului, fata de organul transplantat. Monitorizarea continua, profilaxia si diagnosticarea rapida a infectiilor, vor contribui simtitor la prelungirea vietii primitorului de organ parenchimatos, care va fi in permanenta imunosupresat.

Dupa primele doua luni de la transplantare, toti primitorii de organ parenchimatos sunt expusi riscului de a dezvolta boala limfoproliferativa, ca uramre a reactivarii virusului Epstein-Barr. Riscul de imbolnavire va persista mai multi ani dupa efectuarea interventiei chirurgicale de transplant. Boala este cu atat mai frecventa cu cat gradul de imunosupresie este mai accentuat, datorita utilizarii unor medicamente imunosupresoare foarte puternice. Maladia limfoproliferativa afecteaza mai ales primitorii de pulmon si cord (in special pe cei care au suferit transplant de pulmon) .

Infectii post transplant renal


1. Infectiile precoce.
Cel mai adesea, infectiile care apar dupa transplantul de rinichi, sunt produse de patogeni proveniti de la nivelul tegumentului, sau din plaga chirurgicala. Pentru a scadea incidenta infectiilor postoperatorii, unii medici recomanda realizarea unei profilaxii preoperatorii cu cefalosporine, penicilina sau cu un aminoglicozid. De asemenea, dupa transplantul renal pot aparea o serie de infectii ale tractului urinar, datorate alterarilor uretero-caliceale, restante dupa actul chirurgical. Aceste modificari anatomice anormale, favorizeaza staza urinara si implicit aparitia infectiilor urinare. Pielonefrita (infectie urina inalta), necesita prelungirea terapiei la peste 6 saptamani. Infectiile urinare cu debut tardiv (la mai mult de jumatate de an de la realizarea transplantului), pot fi tratate cu succes intr-o perioada mai scurta de timp.

Incidenta infectiilor cu debut precoce sau mediu, poate fi scazuta prin utilizarea profilaxiei cu trimetoprim-sulfametoxazol in primele patru luni dupa transplantul renal (doza: 160 mg trimetoprim + 800 mg sulfametoxazol) .

2. Infectiile din perioada de mijloc.
Deoarece pacientii cu transplant renal sunt in permanenta imunosupresati (prentru a preintampina rejetul grefei), acestia sunt expusi in fata infectiilor pulmonare, cu diversi patogeni: Listeria, Mycobacterium, Nocardia, fungi, virusuri si paraziti. Izbucnirea unor infectii cu Legionella pneumophila in cadrul unitatilor de ingrijire medicala, impune carantinarea istitutiei respective (Legoinella are caracter endemic) . Simptomele infectiei cu citomegalovirus apar la 1-4 saptamani de la realizarea transplantului, cand pacientul va prezenta febra inalta, dureri articulare (artralgii) si dureri musculare (mialgii) . Boala se datoreaza fie reactivarii virusului CMV, fie suprainfectiei din perioada imediat urmatoare transpalntului. Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe suspiciunea clinica de infectie cu CMV, confirmata prin analizele specifice de laborator. Cel mai frecvent bolnavul prezinta leucopenie (scaderea numarului de leucocite din plasma sanguina) . CMV produce afectare renala (glomerulopatie) si favorizeaza grefarea unor infectii opotuniste cu fungi. Deoarece infectia cu CMV este deosebit de severa, se fac eforturi sustinute pentru a preveni transmiterea acesteia prin intermediul organelor transplantate.

Incidenta bolii (infectiei cu CMV) in randul primitorilor de rinichi, seronegativi fata de virusul CMV, poate fi diminuata prin utilizarea serurilor cu imunoglobuline anti-CMV (anticorpi Ig-CMV) .

Alte tipuri de virusuri herpetice pot declansa infectii in primele sase luni dupa realizarea transplantului. VHS este responsabil de aparitia leziunilor orale si anogenitale, care se remit in urma terapiei cu acyclovir. Leziunile extinse vegetative din zona anogenitala vor perturba functionalitatea vezicala si rectala si vor favoriza grefarea unor infectii bacteriene. Virusul zosterian reactivat (VVZ), poate decalnsa infectii grave diseminate, potential fatale. Afectarea pacientului cu transplant renal (VVZ) este mai putin severa decat in cazul pacientului cu transplant de maduva osoasa.

Virusul Epstein-Barr stimuleaza proliferarea maligna a limfocitelor B, care vor invada sistemul nervos central, nazofaringele, ficatul, intestinul, cordul si rinichiul transplantat. Incidenta acestui sindrom limfoproliferativ este foarte crescuta in randul pacientilor transplantati care au fost tratati cu doze mari de ciclosporina. Restabilirea functionalitatii sistemului imunitar, va avea ca efect disparitia limfocitelor B, pozitive pentru virusul Epstein-Barr, chiar si in absenta tratamentului cu acyclovir. De asemenea, dupa realizarea transplantului renal se poate produce reactivarea si infectia cu herpes-virusul uman 6.

Papovavirusurile BK (poliomavirusul uman 1) si JC (poliomavirusul umna2) sunt excretate in urina pacientilor cu transplant renal, si pot fi cultivate prin inocularea mediilor de laborator, utilizand probe de urina contaminate. Excretia acestor virusuri se coreleaza cu existenta stricturilor urinare si cu leucoencefalopatia multifocala progresiva. Imunosupresia intretinuta medicamentos favorizeaza persitenta adenovirusurilor pentru un timp indelungat in organismul individului cu transplant renal.

De asemenea, primitorii de transplant renal sunt expusi in fata infectiilor cu patogeni intracelulari. Microorganismele Nocardia, Aspergillus si Mucor declanseaza infectii pulmonare severe in cazul acestor pacienti. L. monocytogenes este o cauza frecventa de bacteriemie, instalata dupa 30 de zile de la realizarea transplantului. Bacterimeia cu Salmonella cauzeaza infectii endovasculare, iar pentru eradicare patogenului este neceasra prelungirea terapiei medicamentoase. In absenta profilaxiei cu trimetoprim-sulfametoxazol, pacientul cu transplant renal este expus in fata infectiilor pulmonare cu P.carinii. Infectiia cu P. carinii poate produce neutropenie.

Patogeni din specia Nocardia, atunci cand declanseaza infectii, afecteaza tegumentul, oasele, pulmonii si sistemul nervos central (abcese cerebrale unice sau multiple) . Infectia cu Nocardia apare de obicei dupa 30 zile de la realizarea transplantului renal, fiind favorizata de utilizarea tratamentului imunosupresor pentru combaterea unui episod de rejectie. Atunci cand boala se localizeaza la nivel pulmonar, pe radiografia de torace pot fi decelate cavitati. Infectia poate disemina cu mare usurinta in intregul organis. Diagnosticul pozitiv se realizeaza in urma cultivarii patogenilor din sputa sau dintr-un ganglion afectat. Terapia prelungita cu sulfonamide este eficienta si poate vindeca majoritatea cazurilor de infectie cu Nocardia. Boala poate fi prevenita, prin realizarea profilaxiei cu trimetoprim-sulfametoxazol. Regimul profilactic este justificat si poate fi prelungit pe o periaoda de mai multi ani, deoarece au existat cazuri de infectie cu Nocardia care au aparut dupa doi ani de la realizarea transplantului renal.

Toxoplamoza apare de obicei la indivizii seropozitivi, in primele luni dupa realizarea transplantului renal. De asemenea, histoplasmoza, coccidioidomicoza si blastomicoza, pot genera infiltrate pulmonare difuze sau boala diseminata (mai ales in regiunile endemice ale globului) .

3. Infectiile tardive.
Infectiile tardive apar dupa sase luni de la efectuarea transplantului renal. Acestea constau in aparitia retinitei, produsa de CMV, si a unor complicatii ale sistemului nervos central. Datorita imunosupresiei intretinuta medicamentos, pacientul transplantat prezinta risc crescut pentru aparitia meningitei cu Cryptococcus; debutul acestei boili este adesea insidios, fara manifestari sugestive de afectare cerebrala. Menigita produsa de Listeria are un debut brusc, iar daca nu se intervine prompt cu medicatie adecvata, evolutia este fatala.

De asemenea, administrarea prelungita de glucocorticoizi, predispune la aparitia unor infectii bacteriene., , Cotul de transplant’’ reprezinta o infectie bacteriana recurenta, care afecteaza cotul si regiunea din jurul acestuia. Staphylococcus aureus produce episoade repetate de celulita, pana in momentul in care pacientilor li se asigura o protectie adecavta a coatelor.

Primitorii de transplant renal sunt foarte expusi in fata infectiilor fungice cu Aspergillus si Rhizopus. Inainte de a disemina, aceste ciuperci determina o serie de leziuni superficiale, caracteristice infectiei respective. Infectiile micobacteriene vor fi usor diagnosticate prin examinarea atenta a tegumentului, iar infectia cu Prototheca wickerhamii va fie elucidata doar prin biopsiere cutanata. Verucile (infectia cu virusul papiloma umana) apar tardiv, favorizate de starea de imunosupresie prelungita; tratamentul local va conduce la eradicarea acestor formatiuni vegetante.

Detaliem in continuare principalele tipuri de infectii care apar dupa realizarea transplantului renal, in diferite perioade de timp:

- infectiile tractului urinar; dupa transplantul renal, la acest nivel, pot aparea infectii precoce (la mai putin de o luna dupa transplant), cauzate de Escherichia coli, Klebsiella, Enterobacteriaceae, Pseudomonas, Enterococcus sau Candida; acesti patogeni pot cauza bacteriemie sau pielonefrita; in perioada medie (1-6 luni de la efectuarea transplantului), predomina infectiile cu citomegalovirus, cand pacientul prezinta febra ridicata; tardiv, (la peste 6 luni de la transplant) pacientul poate prezenta infectii bacteriene de tract urinar, dar care nu asociaza bacteriemie.

- infectiile pulmonare; in perioada precoce, pacientul paote dezvolta infectii bacteriene pulmonare (penumonii), inclusiv cu specia Legionella (in regiunile endemice) ; in perioada medie (1-6 luni), predomina pneumonita interstitiala difuza cu citomegalovirus, Pneumocystis carinii, Aspergillus sau Legionella; perioada tardiva post-transplant (peste 6 luni) este marcata de aparitia infectiilor pulmonare cauzate de speciile Nocardia, Aspergillus si Mucor.

- infectiile sistemului nervos central; SNC-ul va fi afectat, in perioada medie, de catre infectiile cu Listeria monocytogenes, de catre menigita si encefalita cu citomegalovirus, precum si de catre toxoplasmoza; tardiv, pacientul poate dezvolta retinita cu citomegalovirus, meningita listeriana, menigita criptococica, precum si infectii cu Aspergillus sau Nocardia.

Infectii post transplant cardiac


1. Infectiile precoce.
In prima luna dupa transplant, pacientul poate dezvolat mediastinita (infectie localizata la nivelul mediastinilui cu afectarea unor structuri tisulare, vitale pentru organism) . Boala poate evolua fara durere, pacientul prezentand doar febra si o crestere moderata anumarului de leucocite din plasma sanguina. Infiectia poate fi declansata de patogeni ce apartin florei tegumentare normale: S.aureus, Staphylococcus epidermidis, dar si Mycoplasma hominis. In cazul in care se suspecteaza prezenta unei infectii cu M. hominis, laboratorul de microbiologie va fi alertat, deoarece acest patogen nu cultiva pe mediile conventionale, necesitand un mediu de incubatie special, anaerob. Tratamentul mediastinitei cu M. hominis necesita interventie chirurgicala pentru debridarea tesuturilor afectate si administrarea de clindamicina in combinatie cu tetraciclina.

Alti patogeni care pot produce precoce mediastinita, in primele 30 zile de la efectuarea transplantului de cord, sunt: Pseudomonas aeruginosa si Candida. Aceste microorgansime pot fi cultivate prin inocularea exudatului pericardic (pericardita), pe medii speciale de cultura.

2. Infectiile din perioada de mijloc.
Patogenul T. gondi poate fi inoculat unui primitor seronegativ, prin intermediul cordului transplantat, provenit de la un donator seropozitiv. Pentru prevenirea infectiilor, screeningul pentru depistarea precoce a T. gondi, joaca un rol foarte important in perioada imediat urmatoare post-transplant. Exista centre medicale care realizeaza pentru toti pacientii transplantati profilaxie cu perimetamina. De asemenea, prin intermediul cordului transplantat pot fi transmise si virusurile HIV si CMV (citomegalovirusul) . Toxoplasma, Nocardia si Aspergillus pot produce infectii ale sistemului nervos central. Daca in primele sase luni dupa efectuarea transplantului, pacientul prezinta febra ridicata si cefalee, se va avea in vedere o posibila meningita cu L. monocytogenes.

Infectia cu citomegalovirus va influenta in sens negativ evolutia pacientului, dupa realizarea transplantului de cord. CMV poate fi cultivat abia dupa doua luni dupa transplant, la trei luni declanseza manifestari clinice (febra inalta, limfocitoza, leucopenie sau trombopenie), iar dupa patru luni de la transplant genereaza boli severe amenintatoare de viata (penumonie) . Mai mult de jumatate dintre persoanele care au suferit un transplant de cord, vor dezvolta o boala simptomatica cauzata de infectia cu virusul citomegalic: pneumonia (cea mai frecventa forma de boala, potential fatala), esofagita si gastrita (insotite de dureri abdominale, ulceratii si sangerari gastrice), sindromul CMV (prezenta citomegalovirusului in sange – viremie, febra inalta, leucopenie, trombocitopenie si modificari patologice ale enzimelor de citoliza heaptica – cresterea TGO si TGP) . Infectia cu CMV poate fi combatuta prin utilizarea ganciclovirului; profilaxia cu acest medicament reduce simtitor incidenta bolilor asociate infectiei cu citomegalovirus.

3. Infectiile tardive.
Dupa primele sase luni de la realizarea transplantului de cord, pacientul poate prezenta o reactivare a infectiei cu virusul Epstein-Barr, care va fi urmata de proliferarea limfom-like a celulelor B. Imunosupresia medulara intretinuta prin medicatie, favorizeaza reactivara virusului Epstein-Barr. Exista si pacienti care vor dezvolta in primele doua luni dupa transplant o forma de boala limfoproliferativa fulminanta, cu virus Epstein-Barr; acesti pacienti vor fi supusi profilaxiei pentru infectia cu P.carinii.

Detaliem in continuare cateva indicatii pretioase asupra profilaxiei infectiilor, la primitorii de transplant:

- calatoriile in regiunile cunoscute a fi endemice pentru infectiile fungice, pot fi urmate de contractarea infectiilor coccidioidomicoza, histoplasmoza si blasmocitoza; tratamentul specific consta in utilizarea de imidazoli sau amfotericina B; se vor realiza radiografii toracice repetate, pentru a depista din timp semnele de afectare pulmonara.

- riscul reactivarii unor virusuri latente in organsimul pacientului transplantat (VHS, VVZ, VEB, CMV), poate fi diminuat prin instituirea profilaxiei cu acyclovir (pentru VHS si VVZ) sau ganciclovir; pacientul va fi supus unor testari serologice pentru depistarea precoce a virusurilor VHS, VVZ, CMV si VEB.

- riscul contractarii unor infectii fungice sau parazitare cu Pneumocystis carinii sau Toxoplasma gondi, poate fi diminuat prin instituirea profilaxiei cu trimetoprim-sulfametoxazol sau dapsona in combinatie cu pirimetamina; toci pacientii care au suferit un transplant de cord, vor fi testati serologic pentru Toxoplasma.

- riscul aparitiei tuberculozei (datorita unui istoric recent de expunere la Mycobacterium tuberculosis), va fi diminuat prin realizarea profilaxiei cu izoniazida; pacientul va fi testat cutanat (testare PPD) si de asemenea, va fi investigat radiologic (radiografie simpla de torace) .

Infectii dupa transplant pulmonar


1. Infectiile precoce.
Transplanturile pulmonare predispun la aparitia pneumoniei. Instalarea penumoniei este favorizata de starea de ischemie a organului transplantat (pulmonul), de alterarea functiei stratului mucos de la nivelul cailor aeriene, si de denervarea si absenta drenajului limfatic din teritoriul respectiv. Profilaxia cu doze mari de antibiotice, realizata in primele ziel dupa transplantul de pulmon, va conduce la scaderea simtitoare a incidentei pneumoniei, la acesti pacienti. Primele 14 zile dupa transplant, reprezinta perioada de maxima vulnerabilitate, cand pot aparea infectii grave cu bacterii gram-negative: Enterobacteriaceae si specii de Pseudomonas. Daca plamanul donatorului era colonizat cu specii de Candida, Aspergillus sau Cryptococcus, primitor va dezvolta cel mai probabil o pneumonie fungica.

Pericolul aparitiei mediastinitei este mult mai mare la primitorii de transplant pulmonar, decat in cazul celor care au suferit un transplant de cord. Patogenii Staphylococcus, M.hominis si Candida albicans, pot cauza in primele 14 zile de la interventia chirurgicala, forme foarte grave de mediastinita. Mediastinita cauzata de reactivarea virusului CMV, apare de obicei dupa primele doua saptamani de la transplant. Boala produsa de citomegalovirus se manifesta sever la cei care au primit transplant de pulmon sau transplant cord-pulmon. Boala simptomatica cu CMV se prezinta sub forma de penumonie, fiind dificil de diferentiat intre imaginea radiologica produsa de infectia cu CMV si imaginea generata de rejetul organului strain. De asemenea, citomegalovirusul reactivat poate produce bronsiolita in pulmonul transplantat.

Profilaxia cu acyclovir, elimina riscul dezvoltarii unei pneumonii corelata cu infectia VHS. Profilaxia cu acyclovir diminua inclusiv riscul dezvolatii bolii induse de CMV. In mod uzual, ganciclovirul poate fi utilizat de rutina, in terapia bolilor generate de infectia cu citomegalovirus.

2. Infectiile tardive.
Infectia cu P.carinii poate genera modificari subclinice. Incidenta cestui tip de boala este crescuta atat in randul primitorilor de pulmon, cat si in randul primitorilor de transplant cord-pulmon. Profilaxia pentru combaterea infectiilor cu P. carinii se indica in toate cazurile de transplant de pulmon. Durata tratamentului profilactic este de 12 luni, din momentul efectuarii transplantului, cu trimetoprim-sulfametoxazol, medicament ce asigura o buna protectie pacientilor cu un grad mic de imunosupresie.

Reactivarea tardiva a virusului Epstein-Barr, va genera boala limfoproliferativa sau sindromul mononucleoza-like. Profilaxia cu acyclovir sau ganciclovir va limita raspandirea virusului Epstein-Barr la primitorii de organ, neimunizati impotriva VEB, si va scadea rata de manifestare a mononucleozei fugace, precum si pe cea a bolii limfoproliferative.

Infectii dupa transplant hepatic


1. Infectiile precoce.
Infectiile bacteriene instalate precoce, reprezinta o problema majora dupa efectuarea transplantului de ficat. Exista situatii in care clinicienii prefera sa administreze profilactic, in primele 5 zile dupa interventie, antibiotice cu spectru larg de actiune, chiar si in absenta semnelor inflamatorii locale sau sistemice. Totusi, cu sau fara profilaxie, complicatiile infectioase dau mari batai de cap clinicienilor, iar frecventa acestora se coreleaza strans cu durata in timp a interventiei chirurgicale, si cu tipul de drenaj biliar utilizat. O interventie chirurgicala care depaseste 12 ore, prezinta risc crescut de instalare a unei infectii bacteriene. Infectiile fungice predomina la pacinetii a caror drenaj biliar se realizeaza prin coledocojejunostomie cu ansa jejunala Roux-inY.

Evolutia pacientului care a suferit un transplant de ficat se poate complica frecvent prin aparitia peritonitei si abceselor intraabdominale. Peritonita apare ca urmare a scurgerilor biliare si a infectiei primare sau secundare, instalata dupa eliminarea bilei. Flora microbiana implicata in declansarea peritonitei este mixta: enterococi, bacterii aerobe gram-negative, stafilococi anaerobi si Candida. Doar 30% dintre pacientii cu abcese intraabdominale vor prezenta in acelasi timp si bacteriemie. Abcesele pot aparea atat la suprafata ficatului, dar si in splina, in regiunea pericolica si in pelvis. Tratamentul consta in drenajul colectiilor purulente (acolo unde este cazul) si administrarea de antibiotice eficiente, functie de rezultatele culturilor si antibiogramei.

Utilizarea preoperatorie a glucocorticoizilor, va genera o crestere a incidentei infectiilor candidozice, la pacientii care au fost supusi transplantului de ficat. De asemenea, terapia prelungita cu antibiotice si medicatia imunosupresoare post-transplant, vor favoriza aparitia infectiilor fungice.

2. Infectiile din perioada de mijloc.
Colangita (inflamatia cailor biliare) este favorizata de aparitia stricturilor biliare postchirurgicale. In unele situatii, simptomatologia caracteristica colangitei, poate fi absenta: febra inalta, dureri abdominale localizate in hipoconfrul drept, icter (coloratia galbena a tegumentelor si mucoaselor) . De asemenea, prezenta acestor semne si simptome orienteaza asupra diagnosticului de colangita, dar in acelasi timp, pot sugera initierea unui proces de rejet al grefei. Pacientul cu colangita prezinta bacteriemie si neutrofile agregate, in probele de biopsie a tractului biliar. Mare atentie se va acorda manevrelor de explorare invaziva a trasctului biliar (colangiopancreatografie endoscopica retrograda), care pot conduce de asemenea, la aparitia colangitei. De aceea, toti pacientii cu transplant de ficat vor beneficia de profilaxie cu antibiotice inaite de efectuarea unor manevre exploratorii inavazive ale arborelui biliar.

3. Infectiile virale care insotesc transplantul de ficat.
Transplantul de ficat se complica frecvent cu hepatita virala. De asemenea, pacientul va suferi de pe urma reactivarii bolilor cauzate de virusurile herpetice. Infectiile cu VHS, herpes-virusul uman 6 si citomegalovirus, pot fi contractate prin intermediul organului transplantat. Hepatita cu citomegalovirus apare doar la o mica parte dintre acesti pacienti, si nu este atat de severa, incat sa impuna realizarea unui nou transplant. Boala produsa de infectia cu citomegalovirus se coreleaza strans cu sindromul de disparitie a ductului biliar, dupa realizarea transplantului de ficat. Pacientii raspund favorabil la terapia cu ganciclovir. Profilaxia cu imunoglobuline Ig-CMV si acyclovir poate influenta evolutia bolii. De asemenea, a fost demonstrata existenat unei conexiuni intre boala limfoproliferativa si organul trasnplantat; se pare ca ceasta boala isi are originea in organsimul donatorului.

Infectii dupa transplantul de pancreas


O cincime din cazurile de transplant de pancreas se vor complica ca urmare a aparitiei unor infectii intraabdominale precoce. Pentru a preveni contaminarea grefei (cu bacterii din intestin sau fungi), drenajul pancreasului poate fi realizat in tractul urinar sau in vezica urinara (in mod normal drenajul pancreasului transplantat se face in intestin – de unde si pericolul contaminarii cu bacterii enterice) .
Daca se transplateaza doar celule insulare, pot fi indepartate problemele ridicate de sepsisul plagii si al tractului urinar.

Toate celelalte probleme generate de diferiti agenti infectiosi (citomegalovirus, boala limfoproliferativa, infectii cu patogeni oportunisti) sunt asemanatoare cu cele deja discutate la primitorii de alte organe parenchimatoase.