5 Medic/doctor Prof. Maria Puiu - Genetica Medicala - Prof. Maria Puiu: "Geneticienii romani nu au un traseu clar stabilit!" - PaginaMedicala.ro
Home Vox medici Articole Prof. Maria Puiu Prof. Maria Puiu: "Geneticienii romani nu au un traseu clar stabilit!"
Vox medici - Doctor Prof. Maria Puiu
articol pe larg
Prof. Maria Puiu
Medic genetician
2005: medic primar genetica
medicala 2002: medic primar
pediatrie 2000: medic specialist
genetica medicala 1995: medic
specialist pediatrie 1992 - 1991:
medic de medicina generala,
Dispensar Comlos, Spital
Jimbolia 1990 - 1988: medic de
medicina generala, Dispensar
Brusturoasa, Spital vezi tot

Prof. Maria Puiu: "Geneticienii romani nu au un traseu clar stabilit!"

13 Septembrie 2012

Prof. dr. Maria Puiu este unul dintre medicii care se implica foarte mult in activitatile asociatiilor de pacienti. Este membru fondator si vicepresedinte al Aliantei Nationale de Boli Rare si deruleaza campanii pentru pacienti la nivel national. Medic pediatru la baza, a optat pentru genetica fiind influentata de reputatul profesor Louis Turcanu din Timisoara. Considera ca genetica romaneasca este pe drumul cel bun si mereu aminteste despre importanta muncii in echipa, fie ca vorbeste despre cea de la Universitatea de Medicina "Victor Babes" din Timisoara, unde preda si face cercetare, sau de cea din cadrul Spitalului de Copii Louis Turcanu, unde isi desfasoara activitatea medicala de zi cu zi.

Claudia Spridon (C.S.): Sunteti medic pediatru la baza. Cum de ati ales, ulterior, specialitatea genetica medicala?

Prof. dr. Maria Puiu (M.P.): Am terminat medicina generala - adulti, pediatria fiind separata la acea vreme. Am optat pentru pediatrie astfel incat sa ma pot apropia de genetica. Am dat examenul de rezidentiat in pediatrie la Iasi, desi absolvisem facultatea in Timisoara. Nu doar eu, ci si profesorul Loius Turcanu pe care l-am cunoscut foarte bine si care era bacauan de-al meu vroia, la randul sau, sa fac genetica. De fapt, am si lucrat o perioada la cabinetul Clinicii de Copii (Spitalul Louis Turcanu, n.red.) pe cazurile genetice, intr-un fel de sistem de voluntariat. In momentul in care am terminat specialitatea pediatrie, s-a infiintat cea de genetica. Eu eram deja asistent universitar pe genetica la Facultatea de Medicina si am dat direct specialitatea, printr-un ordin al Ministerului Sanatatii. Se considera ca noi, cei care lucram la catedrele de genetica, aveam cunostinte solide in domeniu.

C.S.: Situatia a fost similara in cazul profesorilor?

M.P.: O parte dintre sefii de catedre de genetica din tara au fost numiti automat medici primari geneticieni. Noi, care eram asistenti universitari - deci a doua, a treia generatie - am sustinut un examen foarte dur, cu o comisie din toata tara, reunita la Bucuresti. In primul an in care s-a dat specialitatea am fost patru candidati din Timisoara si patru din Iasi.

C.S.: Medicii geneticieni sunt si astazi putini la numar. De ce?

M.P.: Cred ca avem si noi o parte din vina. Fie nu facem ca meseria sa para una suficient de atractiva, fie nu facem suficient lobby. In orice caz, nu putem inchide ochii la adevarul ca geneticienii nu prea au un traseu clar stabilit. Nu ii angajeaza nimeni dupa aceea. In aceste conditii, avem specialisti care vireaza direct spre laboratoarele private, unde e bine din punct de vedere financiar, dar probabil ca acesti specialisti si-au dorit altceva. Si-ar fi dorit sa isi desfasoare activitatea intr-un spital, sa vada bolnavi, nu doar sa stea intr-un laborator si sa faca medicina de laborator.

C.S.: In urma cu 10 ani ati fost in Lyon pentru o specializare. Care este situatia geneticii in Franta? Unde ne situam comparativ cu ei?

M.P.: Din punct de vedere al pasilor facuti, sistemul medical francez se aseamana extraordinar de mult cu cel romanesc. Diferenta ar fi, sa zicem, de un an. Nici Franta nu a avut specialitatea de genetica mai devreme decat noi. De asemenea, marea majoritate a specialistilor geneticieni de la ei au fost pediatri, traseul fiind similar cu cel romanesc. Micile echipe sunt asociate in jurul unor pediatri care s-au supraspecializat la randul lor - exista neurologi pediatri, cardiologi pediatri, nefrologi pediatri s.a.m.d. Practic, geneticianul cu toti ceilalti specialisti formeaza o echipa la care se asociaza si un laborator: intai de citogenetica, dupa aceea se introduce si metoda Fish sau colaboreaza pur si simplu cu un alt centru de genetica din tara. Francezii si-au construit niste centre de expertiza si, an de an, scot un anuar care cuprinde datele de contact ale specialistilor din centrele pentru boli de tesut conjunctiv, pentru Prader Willi sau pentru boli neuropsihiatrice de cauza genetica. Aceste network-uri sunt modele de abordari extraordinar de eficiente in domeniul bolilor rare. Au trecut peste orgoliile de a fi primii din tara sau singurii pe o anumita patologie.

C.S.: Exista, deci, un interes crescut pentru aceste colaborari multicentrice...

M.P.: Nici nu se poate altfel. Spre exemplu, francezii lucrau la Planul National pentru Boli Rare in anii 2002-2003. De atunci, i-am urmarit in continuare din pozitia de Alianta Nationala pentru Boli Rare, ne-am intalnit cu oamenii de acolo, ii cunoastem. Cea care a initiat site-ul Orphanet a venit de multe ori in Zalau, Timisoara si Cluj, fiind invitata in calitate de expert. Este foarte bine sa colaboram cu ceilalti. Eu ma pun in pozitia unui specialist care are tot ce-i trebuie pentru boala Pompe. Ce sa faca, sa trateze un singur bolnav?

C.S.: Prin urmare, cat de importante sunt trialurile clinice in domeniul bolilor rare?

M.P.: Sunt foarte importante. In primul rand pentru ca un trial poate sa dureze un an, doi, trei - timp in care pacientii nostri au gratuitate. Pana la urma, a intra intr-un trial clinic inseamna a intra in cel mai nou model de tratament. Trialurile clinice nu sunt niste exercitii pe cobai, ci sunt foarte utile. La nivel european exista o farmacovigilenta serioasa in aceasta privinta. Este exclus ca, daca medicamentul nu este unul potrivit, studiul sa se desfasoare in continuare. O companie farma a ajuns pana la stadiul de experiment pe pacienti cu un tratament pentru miodistrofia duchenne, dar problema pe care o intampinam la momentul respectiv in Timisoara era faptul ca nu aveam capacitate de diagnostic molecular. Ne-am miscat foarte repede, am reusit sa facem diagnostic molecular printr-o metoda simpla, dar moderna - MLPA. Cand am devenit noi eligibili, medicamentul a fost retras, fiind necesare alte teste asupra lui.

C.S.: Vorbim, de fapt, de cercetare. Inseamna cercetarea in genetica punerea diagnosticelor?

M.P.: Da. Si trialurile clinice sunt cercetare, fiind noi si inovatoare. Spre exemplu, cand am infiintat revista Romanian Journal of Rare Diseases, al carei editor sef sunt, am cautat cercetatori romani din domeniu care sunt in diaspora. A fost impresionant sa vad cat de incantati sunt de faptul ca cineva din Romania ii considera de-al lor si ii solicita intr-un astfel de proiect. Am, in prezent, colaborari foarte bune cu romani din America, sunt foarte deschisi si dispusi sa se implice. Vor sa vada ca lucrurile merg. Pana la urma, e si o satisfactie profesionala fata de colegii lor de acolo, aratandu-le ca si romanii pot fi parteneri eligibili in diverse proiecte.

C.S.: Ce ii impiedica, totusi, sa revina in Romania?

M.P.: Marea majoritate a plecat intr-un anumit stadiu si a obtinut acolo doctorate, sunt profesori, iar ca sa aiba acelasi statut in Romania presupune un proces laborios. Trebuie sa stea la Bucuresti astfel incat sa-si recunoasca toate diplomele. Plus ca e si costisitor. Nimeni nu o sa faca asta. Ii cred ca este frustrant uneori. Cand vedem o diploma de la universitati precum Cambridge, Oxford, Sorbona trebuie sa ne inclinam si sa fim mandri ca avem absolventi de institutii prestigioase dispusi sa reintre in sistem. Eu am doi doctoranzi in co-tutela cu Leonard Girnita, seful unui laborator de la Karolinska Institut si care are vreo trei patente in terapii cu cancer. Desi traieste alaturi de sotia sa in Suedia, intentioneaza sa isi trimita copilul la studii in Romania. Ar vrea sa vina sa predea onorific, sa externalizeze din proiectele lui de cercetare, sa le faca la noi, cu masteranzii si doctoranzii nostri. Cu toate acestea, exista o lege care spune ca daca specialitatea a fost inghetata timp de cinci ani, nu-ti mai este recunoscuta si trebuie sa o iei de la capat. Acesti oameni din diaspora fac genetica de varf si ar trebui sa le oferim posibilitatea de a-si da examenul de specialitate. In mod sigur ar face fata. Nu poti sa nu incerci sa ii atragi, mai cu seama pe cei tineri, dar nici nu poti sa-i opresti daca vor sa plece, avand in vedere cei 800-1000 RON pe care-i primesc lunar aici.

C.S.: Sunteti evaluator in diverse comisii care asigura calitatea invatamantului superior, printre care si ARACIS (Agentia Romana de Asigurare a Calitatii in Invatamantul Superior). Care este nivelul actual al invatamantului medical romanesc?

M.P.: Noi suntem foarte dispusi sa dam cu pietre in noi si sa ne punem cenusa in cap. Se spune ca sistemul are hibe, dar cum sa afirmam asa ceva atata timp cat studentii nostri, nici cei mai straluciti, nici cei mai motivati, se duc in tarile europene si isi gasesc pozitii foarte bune, corespunzatoare pregatirii lor? Eu am avut multe de invatat din experienta de student a fiicei mele, care n-a fost nici pe departe un copil tocilar. A facut fotojurnalism in ultimii cativa ani. In strainatate exista un alt sistem de motivare. Mai precis, daca cineva doreste sa devina mentor, e lasat sa faca asta. Acolo isi pot alege profesorii si e normal ca daca iti doresti foarte mult sa studiezi cu acel profesor nu lipsesti de la cursurile lui. Asta in conditiile in care in Germania si in Austria cursurile sunt obligatorii. Aici ar mai fi de lucrat.

C.S.: Vorbeati despre fiica Dvs. Care sunt cele mai mari realizari ale Dvs., atat pe plan personal cat si pe plan profesional?

M.P.: Pe plan personal, am o fata de care sunt foarte mandra, care se descurca bine in tot ceea ce face, prin forte proprii. Mi-a mostenit ambitia, curajul si forta de munca. Pe plan profesional, consider ca genetica merge pe un drum destul de bun, desi mereu e loc de mai bine. Am un colectiv tanar si oameni deosebiti la facultate, in timp ce la Spitalul de Copii Louis Turcanu am colegi cu care ma ajut foarte mult si diagnosticam o gramada de boli rare. In ceea ce priveste Alianta Nationala de Boli Rare, ma simt foarte bine in echipa, ca si membru fondator si stiu ca am participat in cadrul proiectelor cu tot ce am putut de la inceput si pana astazi.

5811 vizualizari
Prof. Maria Puiu
Te invita sa-ti exprimi punctul de vedere aici.
Adauga comentariu Nu sunt comentarii

Pentru a putea scrie comentarii trebuie sa fiti autentificat.

Click aici pentru a va autentifica