Home Vox medici Articole Prof. Ovidiu Bajenaru Prof. dr. Ovidiu Bajenaru: "Un pacat al medicinei romanesti este abordarea izolata!"
Vox medici - Doctor Prof. Ovidiu Bajenaru
articol pe larg
Prof. Ovidiu Bajenaru
Medic neurolog
1983: absolvent ( doctor-medic) al
Facultatii de Medicina -UMF”Carol
Davila” Bucuresti 1983-1985:
stagii clinice post-absolvire in
Spitalul Universitar de Urgenta
Bucuresti si Clinica de Boli
Infectioase Colentina 1989: medic
specialist neurolog 1993 –
2002: Director Medical al
Spitalului vezi tot

Prof. dr. Ovidiu Bajenaru: "Un pacat al medicinei romanesti este abordarea izolata!"

11 Ianuarie 2012

Prof. univ. dr. Ovidiu Bajenaru este Presedintele Societatii Romane de Neurologie (SRN) si Seful Catedrei de Neurologie de la Universitatea de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Capitala. In anul 2006, medicul neurolog a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii "Ovidius" din Constanta. Scolit in Franta la inceputul anilor '90, prof. dr. Ovidiu Bajenaru a stiut inca de la varsta de sase ani ca vrea sa fie medic. A existat un moment de oscilatie, in perioada liceului, cand si-ar fi dorit sa devina inginer de aviatie, insa, dupa o profunda analiza, s-a intors la prima sa pasiune din copilarie: medicina.

Claudia Spridon (C.S.): Domnule profesor, de ce ati optat pentru medicina?

Prof. univ. dr. Ovidiu Bajenaru (O.B.): In familia mea sunt si au fost mai multi medici. Spre exemplu, tatal meu a fost medic veterinar, alti trei unchi de-ai mei au fost medici de medicina umana. Educatia pe care am primit-o din partea parintilor a fost indreptata spre cunoasterea si intelegerea fiintei umane, in toate aspectele ei - psihosociale, culturale etc. Evident, starea de sanatate este indisolubil legata de toate acestea. Traind intr-un astfel de mediu, am inceput sa aflu mai multe despre biologie, despre cum functioneaza organismul si creierul uman, organ care a reusit sa-mi capteze interesul pentru tot restul vietii. Imi amintesc ca aveam sase ani cand unchiul meu, medic ORL-ist, m-a luat cu el la consultatie si am vazut primele interventii de amigdalectomie. M-au impresionat foarte mult, nu in sensul rau, ci dimpotriva, mi-am dat seama ca imi doresc sa devin doctor. 

C.S.: Au fost totusi momente in care v-ati indoit ca trebuie sa urmati o cariera in medicina?

O.B.: Formarea mea intelectuala a fost, pe de-o parte, legata de aspectele umaniste dar, in acelasi timp, aveam o baza stiintifica foarte solida. In scoala m-am orientat foarte mult catre chimie, matematica si fizica, la cele din urma fiind si olimpic in timpul liceului. La un moment dat, prin clasa a X-a, am avut o mica oscilatie si ma gandeam la o cariera de inginer in aviatie. O analiza profunda asupra a ceea ce mi-ar placea, dar si asupra a ceea ce am crezut ca sunt capabil sa fac, m-a determinat sa revin, in cele din urma, la hotararea pe care o luasem la varsta de sase ani.

C.S.: Incepand cu anul 1992, ati efectuat o serie de cursuri de formare in Franta. Cum a insemnat pentru dvs. acea perioada?

O.B.: Nivelul cunostintelor stiintifice si al intelegerii a fost intotdeauna foarte dezvoltat in universitatile de medicina romanesti, in mod particular in Universitatea de Medicina si Farmacie "Carol Davila" Bucuresti, pe care o cunosc foarte bine. Pe atunci, faceam rost de literatura cu greutate, insa acest lucru ne-a ajutat sa ne adaptam usor. Stagiile initiale pe care le-am efectuat in strainatate, in Franta in mod particular (bursa post-universitara, n.red.), au insemnat foarte mult pentru mine. M-au ajutat sa inteleg modul de abordare modern al diagnosticului si tratamentului. Tot acele stagii m-au facut sa inteleg ca pacientul trebuie abordat in integralitatea lui, adesea de o echipa multidisciplinara. Un pacat al medicinei romanesti este abordarea izolata, individuala. Inca din Antichitate s-a spus ca trebuie sa tratam bolnavi si nu boli, ori noi am ajuns sa tratam boli si nu bolnavi. In realitate, trebuie sa revenim la ceea ce medicina hipocratica ne invata.

C.S.: Practic, vorbiti de o medicina personalizata...

O.B.: Exact. Acest concept este insuficient inteles, din pacate, nu numai in Romania, ci si in lume. Exista doua tendinte. Una este de a te incadra in ghiduri si protocoale cu orice pret, pana la o rigoare absurda, care face un deserviciu pacientului. Sigur, ghidurile si protocoalele sunt foarte bune deoarece ofera o orientare, dar nu trebuie privite ca niste legi juridice, ca un pat al lui Procust in care sa incadrezi orice bolnav. Este important sa stii foarte bine ce prevad ghidurile si protocoalele pentru a le adapta particularitatilor pacientului. Deci, medicina bazata pe dovezi, care ne ofera datele incluse in ghiduri si protocoale trebuie bine cunoscuta pentru a putea face o medicina personalizata si, in acelasi timp, stiintifica dar care sa nu se abata de la cunoasterea stiintifica. Acesta este unul dintre aspectele esentiale pe care le-am invatat in stagiile din strainatate.

C.S.: In ce masura utilizati o astfel de abordare in cazul pacientilor dumneavoastra?

O.B.: Impreuna cu colaboratorii din clinica mea si apoi cu cei din Societatea Romana de Neurologie am incercat si incercam prin toate activitatile noastre sa constientizam aceasta medicina personalizata la nivelul practicii medicale neurologice din Romania.

C.S.: Presupun ca din punct de vedere al dotarilor, francezii erau cu mult inaintea noastra. Am reusit sa-i ajungem intre timp?

O.B.: Intr-adevar, dotarile erau cu mult superioare celor din Romania. Am putea sa ii ajungem, cu o conditie: sa se inteleaga nevoia unor investitii initiale foarte mari, dar care isi vor da roadele in timp. Un al doilea aspect important din aceste stagii efectuate in Franta a fost familiarizarea mea cu rigoarea si metodologia de cercetare moderna. Desi sunt clinician, am profitat de acele stagii pentru ca o perioada sa fac cercetare fundamentala. Si recomand oricarui tanar care doreste sa faca mai mult in profesia lui, sa se dedice in timpul formarii sale initiale cercetarii fundamentale. Cercetarea fundamentala te obisnuieste cu rigoarea protocoalelor, cu o anumita disciplina, cu intelegerea intr-un mod particular si mai profund a fenomenelor. Altfel intelegi partea clinica in momentul in care stii cum se realizeaza cercetarile ce duc la concluzii pe care noi ulterior, prin translatie, le folosim in zona clinica.

C.S.: Cum stau medicii din Romania la acest capitol, al cercetarii?

O.B.: Din pacate, foarte prost si nu din cauza lor. Avem cercetatori extrem de talentati, insa nu avem o baza de cercetare. Sigur, sunt cateva institute care prin eforturi individuale ale unor personalitati au obtinut o anumita dotare. Dar nu putem sa spunem ca, cel putin la nivelul universitatilor, avem niste baze de cercetare asemanatoare institutiilor de invatamant superior medical din alte tari, care sa ne permita sa intram in cercetari comune. Iar aici, sistemul intampina multe probleme. Spre exemplu, sunt numeroase programe europene, sunt granturi de cercetare in care nu poti sa intri cu nimic. Doar ideile nu sunt suficiente. Trebuie sa ai o baza cu care sa poti duce o cercetare corecta, in parametri si standardele protocolului de cercetare. Fara nimic, nu putem intra in astfel de cercetari si atunci ramanem in urma. Este un domeniu care, in continuare, este extrem de deficitar.

C.S.: Este ceea ce ne spuneti dvs. o explicatie a faptului ca cercetatorii scoliti la universitati prestigioase precum Oxford, Harvard etc, prefera sa ramana in strainatate?

O.B.: Din punctul meu de vedere, este principala explicatie. Si plata este un argument important, ceea ce este normal ca la o munca de o anumita calitate sa fii remunerat pe masura. Insa nu acesta este principalul motiv pentru care tinerii nostri care pleaca in strainatate si se formeaza acolo nu mai revin in tara. Nu se mai intorc pentru ca in momentul in care sunt in Romania nu au cum sa aplice cunostintele acumulate in diaspora. Iar asta ar insemna pentru ei un timp pierdut. Nu te mai poti intoarce la un nivel pe care l-ai depasit de mult, cand stii ca poti sa faci mult mai mult, esti pregatit sa faci mult mai mult. Cunosc astfel de tineri care si-ar dori sa se intoarca, sa fie alaturi de familiile lor, de parinti. Altfel e cand esti acasa! Dar in momentul in care au ajuns la un anumit nivel de performanta care aici nu li se poate asigura din cauza lipsurilor, nu au cum sa se mai intoarca.

Autor: Claudia Spridon

4617 vizualizari
Prof. Ovidiu Bajenaru
Te invita sa-ti exprimi punctul de vedere aici.
Adauga comentariu 1 comentariu

Pentru a putea scrie comentarii trebuie sa fiti autentificat.

Click aici pentru a va autentifica