Home Vox medici Articole Conf. Monica Dragomir Conf.dr. Monica Dragomir: "Niciodata nu te poti obisnui cu moartea unui copil"
Vox medici - Doctor Conf. Monica Dragomir
articol pe larg
Conf. Monica Dragomir
Medic oncolog
Absolventa a Facultatii de
Pediatrie, promotia 1981, cu media
9,85.1981- 1984 - medic stagiar in
Bucuresti. In acest interval de
timp a efectuat urmatoarele stagii
de pregatire: - 11.1981- 04.1982:
stagiu de boli infectioase in
Clinica de Boli infectioase
“Dr.Victor Babes”- Bucuresti - vezi tot

Conf.dr. Monica Dragomir: "Niciodata nu te poti obisnui cu moartea unui copil"

25 Octombrie 2011

Putini stiu ca medicul Monica Dragomir, cea care vindeca si ingrijeste copiii diagnosticati cu cancer de la Sectia de Oncologie pediatrica de la Institutul Oncologic "Prof. dr. Al. Trestioreanu" din Capitala, nu-si inchide niciodata telefonul, nici macar in concediu. Medicul adora copiii si face tot posibilul pentru a le oferi ingrijirea medicala de care au nevoie. Iubeste animalele, are trei copii si o nepotica minunata pe care o alinta "goanga mea". In ceea ce priveste cariera profesionala, este membru in Comisia de Oncologie a Ministerului Sanatatii, secretar general in Liga Romana de Cancer si preda la catedra de Oncologie din cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti. Cu toate acestea, Monica Dragomir a avut de infruntat numeroase obstacole in cariera sa. Pe toate le-a trecut, insa, cu brio.

Mirabela Viasu (M.V.): De ce ati vrut sa va faceti medic pediatru?

Monica Dragomir (M.D.): Familia mea nu a avut medici in apropierea mea cu exceptia unui frate al bunicii. Cand s-a pus problema de a face o facultate nu mi se “potrivea“ nimic altceva pentru examenul de admitere: tot ceea ce implica matematica multa era exclus. Era perioada cand concurenta la Medicina era mare - 10-12 pe loc - si era moda meditatiilor. Conditiile materiale ale familiei mele erau suficiente pentru un trai decent, dar fara meditatii, care ar fi reprezentat unul dintre cele doua salarii. Astfel, am considerat ca este mai bine sa incerc fara, oricum putini intrau din prima incercare, de obicei al doilea sau al treilea an. Si spre surprinderea mea, am intrat din primul an. Am ales facultatea de pediatrie pentru ca mi s-a parut mai placuta si mai dificila. Este mai placut sa fii inconjurat de copii si tineri, dar este mai greu sa iti dai seama ce boala are un copil, care in loc sa povesteasca ce il supara, plange tot timpul. Asta este si o provocare in plus.

M.V.: Cand ati terminat studiile, ati prins un loc unde va doreati?

M.D.: Dupa terminarea facultatii am ratat toate trenurile bune pe drumul promovarii mele profesionale. In acea perioada se faceau trei ani de stagiatura si apoi aveai dreptul sa dai un examen de secundariat prin care intrai intr-o specialitate. Am terminat facultatea cu a 3-a medie (9,87), insa cele trei locuri pre-repartizate generatiei mele au fost: prima medie, a 2-a medie si… a 15-a medie. Astfel, timp de trei ani nu am avut nicio posibilitate de specializare oficiala. Am avut insa norocul sa beneficiez de ajutorul unor oameni si am obtinut “detasari” in clinicile bucurestene, fapt care mi-a permis sa-mi perfectionez cunostinele de pediatrie la cel mai inalt nivel. Dupa acesti trei ani, eram specialist in fapt, dar fara patalama la mana.

Apare si o prima oportunitate de intrare in specialitate. In mai 1988 se scot la concurs 22 de locuri de cercetare, dintre care pe pediatrie doua erau la IOMC - Emilia Irza si unul la Institutul Oncologic Bucuresti. Cum locurile erau in institutii diferite, iar inscrierile se faceau in institutii diferite, am depus dosare in ambele locuri, in ideea de a participa la concursul care avea concurenta mai mica. Era primul concurs dupa trei ani, deci pentru patru generatii de absolventi. Evident ca visam unul din posturile de la IOMC, care reprezenta pentru generatia mea locul cel mai ravnit de a practica pediatria in Bucuresti. Despre oncopediatrie oricum nu stiam mare lucru pentru ca nu invatasem cine stie ce in facultate. Dar se pare ca oncopediatria m-a ales pe mine.

M.V.: Cum adica v-a ales?

M.D.: Lucrurile au stat in felul urmator: cu o zi inainte de concurs, am fost chemata la Ministerul Sanatatii, care organiza concursurile, si somata sa imi retrag ambele dosare deoarece eram acuzata de frauda. “Frauda” era reprezentata de faptul ca ma inscrisesem in ambele locuri si aveam doua dosare, iar concursul urma sa se tina intr-un singur loc. Degeaba le-am explicat ca de fapt eu vroiam sa ma prezint intr-un singur loc unde concurenta este mai mica, frica de furia D-nei Ceausescu, patroana Invatamantului si Cercetarii, era atat de mare incat sacrificarea mea era de la sine inteleasa. Dupa audiente si plansete pe coridoarele ministerului, a aparut si solutia: retrag unul din dosare, dar raman acolo unde este concurenta mai mare, ca nu cumva sa aiba cineva ceva de obiectat. La IOMC erau 22 de concurenti pe 2 posturi, la IOB erau 21 pe un post: deci am ramas la Oncologie. Si s-a intamplat sa iau acest concurs.

M.V.: Spuneati ca nu stiati prea multe despre oncologia pediatrica. Cum ati reusit sa va integrati acolo?

M.D.: Acum 22 de ani, era practic inainte de '89. In acea perioada, ce se stia despre cancerul la copil? Aproape nimic. In primul rand, nu intrasera informatii in tara. In al doilea rand, ceea ce stiam noi ca doctori, care terminasem o facultate dura si eram bine pregatiti, era ca se moare de cancer, ca daca ai cancer asta e, ceea ce multa lume crede si acum. Si, oricum, ceea ce invatasem era ca nu puteam face nimic in sensul acesta. Posibilitatile de tratament in acel moment erau trei doctorii, care erau in tara, din nenumaratele altele care existau in lume, iar pentru copiii disparusera si alea care erau. Tratamentul de intretinere a leucemiei, de exemplu, disparuse de pe piata - toti copiii care erau bine si s-ar fi putut vindeca de leucemie facusera recaderi si urmau sa moara din lipsa tratamentului. A fost un fel de genocid la nivel de medicatie oncologica.

M.V.: Si cum s-a putut intampla acest lucru?

M.D.: Eram in epoca ceausista. Atunci nu exista nimic, nu exista de mancare, nu existau informatii, nu exista internet...nimic. Repet, inclusiv cunostintele in domeniu nu aveau pe unde sa intre in tara. Nu exista literatura straina in tara, iar oamenii nu ieseau in afara. Nici nu se punea problema ca doctorii obisnuiti sa plece din tara la congrese, la simpozioane, sa stie ce se intampla.

M.V.: Practic, obtinand postul de la Institutul Oncologic, trebuia sa lucrati intr-un domeniu nou, despre care nimeni nu stia foarte multe...

M.D.: Da, in acel moment urma sa fac ceva despre care nu aveam prea multe informatii. Mai mult, atunci, in Institut nu exista nici sectie de oncologie pediatrica. Ea s-a infiintat abia peste un an. Asa ca totul, absolut totul, din toate punctele de vedere, a fost pornit de la zero. Pe vremea aceea, evident, eu eram rezident, proaspat invatacel, care aduna informatii de la un coleg mai in varsta, care nici el nu avea de unde sa aiba experienta foarte mare in oncologia moderna. Diferenta intre ce puteam face noi si ce se facea in lume, in acea vreme, era atat de mare incat noi practic nu puteam face nimic. Dupa '89, deschiderea a fost mai mare, am inceput sa avem acces la informatie in primul rand. Eu si toti colegii mei de aici am facut un stagiu de supraspecializare la Spitalul "St. Ana Kinderspital" din Viena, Austria si am vazut cam ce se poate face in acest domeniu. Am imprumutat protocoale terapeutice, le-am adaptat la pacientii nostri, am initiat terapii noi in tara, cu frica, cu multe multe probleme. Nu am avut medicamente pana tarziu, pana in 1995 nu existau o serie din medicamentele folosite in mod frecvent.

M.V.: Imi puteti descrie ce a insemnat acel stagiu in Austria?

M.D.: Am fost la Viena in 1991 timp de trei luni. Ma uitam atat de disperata si cu atata jind la tot ceea ce aveau ei, si noi nu aveam nici pe sfert, incat vazandu-ma colegii de acolo, cei din conducerea administrativa mai exact, m-au intrebat cu ce as vrea sa plec de acolo. Mi-au zis: "Uite, iti facem cadou 10.000 de dolari. Ce vrei sa-ti iei de ei si sa duci la tine in tara?" In momentul ala am intrat intr-o euforie de nu se poate descrie - am luat doctorii, am luat perfuzoare, am luat tot ce nu aveam. In plus, am plecat de acolo cu niste saci de jucarii, donati de banci si diverse organizatii de acolo, cu trenul evident, avand cu mine un munte de bagaje (razand).

M.V.: Spuneati ca visati sa duceti aceasta sectie la nivelul celei pe care ati vizitat-o in Austria. Considerati ca ati reusit?

M.D.: De 20 de ani sper sa ajunga ca atunci, insa tot nu am reusit aceasta performanta. Dar acum avem ceva perspective. Jos, la subsol, se construieste o sectie noua pentru copii, pe un spatiu foarte mare. Aceasta este proiectata foarte aproape de sectia din Viena si am promisiuni, sper sa dea Dumnezeu sa fie asa, ca va fi si dotata modern si conform standardelor internationale. Sperante am, sper doar sa nu se intample ceva care sa impiedice aceste lucruri sa se intample.

M.V.: Ca si proceduri si tratamente, in sectie puteti face tot ceea ce este nevoie pentru a vindeca aceasta boala teribila?

M.D.: Rezultatele terapeutice obtinute de noi sunt la fel de performante ca cele din centrele oncopediatrice de referinta din Europa si SUA in cazurile diagnosticate in stadii curabile prin tratament multimodal: chimioterapie, radioterapie si interventii chirurgicale. Facem cam 85% din orice fel de tratament aplicat oriunde in lume. In stadii avansate sau recaderi in care se pot incerca tratamente care implica terapie suportiva cu celule stem sau in cazul leucemiilor, care necesita transplant medular, nu putem face nimic. In aceste situatii, ne indrumam pacientii catre centrele din tara sau din strainatate in care se poate practica tratamentul respectiv. Aceste cazuri, insa, reprezinta un procent mic din pacienti.

Ceea ce este important este ca aceasta boala nemiloasa poate fi tratata chiar si la noi in tara. Aici, in sectia aceasta incercam sa-i oferim pacientului maximum din ceea ce putem face pe baza cunostintelor acumulate si cu ajutorul resurselor disponibile.

M.V.: Din pacate, insa, cancerul face si numeroase victime in randul copiilor, deoarece este descoperit de multe ori in stadii avansate. Ce puteti face in aceste cazuri?

M.D.: Putem sa-i amelioram simptomele, sa-i sprijinim moral. In ciuda a ce se crede, se pot face foarte multe lucruri pentru ca ultimele zile din viata unui copil sau adolescent sa fie confortabile si pentru ca familia sa suporte mai bine momentul decesului si perioada de doliu. Dar nu este usor… Implicarea psihoafectiva a doctorului si a personalului medical este maxima si te marcheaza pe viata. Realizezi in cel mai dur mod cu putinta cat de mult conteaza o zi in care sanatatea iti permite sa te bucuri de viata, de prezenta celor dragi. In acest context, valorile materiale par nesemnificative. In timp, devine o conceptie de viata care face bine oricui poate sa si-o insuseasca.

M.V.: In aceste cazuri, va reproseaza parintii pierderea suferita?

M.D.: Dimpotriva. Parintii lor mi-au strans mana si mi-au multumit. Au inteles efortul meu, al intregii echipe, au vazut munca depusa si au inteles ca nu puteam face mai mult. Cand ti se multumeste dupa moartea unui copil inseamna ca ai reusit sa faci tot ceea ce era omeneste posibil in situatia data. Si numai acest lucru iti da putere sa mergi mai departe, sa faci fata cazurilor cu evolutie nefavorabila. Ce va pot spune este ca niciodata nu te poti obisnui cu moartea unui copil.

M.V.: In spital se creaza o legatura aparte intre copil si personalul medical. Ramane aceasta si dupa vindecarea pacientilor sau se rupe?

M.D.: Pacientul cu cancer trebuie urmarit si monitorizat toata viata. Exista intotdeauna posibilitatea ca anumite efecte secundare sa apara. De fapt, si fara vreo indicatie medicala, majoritatea celor care supravietuiesc unui cancer in copilarie ne fac vizite si ne tin la curent cu ce se mai intampla in viata lor: termina o facultate, se casatoresc, au copii. Chiar ne trimit poze de la nunta si de la botezul copiilor. Practic, astfel, suntem bunici de mai multe ori.

9690 vizualizari
Conf. Monica Dragomir
Te invita sa-ti exprimi punctul de vedere aici.
Adauga comentariu Nu sunt comentarii

Pentru a putea scrie comentarii trebuie sa fiti autentificat.

Click aici pentru a va autentifica