Home Vox medici Articole Prof. Antonescu Dinu Medicina este o profesie care iti rapeste aproape tot timpul
Vox medici - Doctor Prof. Antonescu Dinu
articol pe larg
Prof. Antonescu Dinu
Medic ortoped
STUDII: Liceul (Gh. Lazar) la
Sibiu Facultatea de Medicina a
Universitatii de Medicina si
Farmacie „Iuliu Hateganu” din
Cluj, (1952 – 1958), absolvita cu
Diploma de Merit, ca sef de
promotie; Secundariat in ortopedie
si traumatologie 1961 –
1964. medic stagiar 1958 – 1961;
medic vezi tot

Medicina este o profesie care iti rapeste aproape tot timpul

2 Februarie 2012

La inaugurarea primului spital privat de ortopedie din tara, conferentiarul Gheorghe Popescu spunea despre prof. dr. Dinu Antonescu ca este o emblema a ortopediei romanesti. Cercetand putin trecutul acestui mare om, iti dai seama ca are foarte mare dreptate. Spun asta pentru ca prof. Antonescu este cel care a introdus in Romania instrumentatia segmentara in tratamentul chirurgical al scoliozelor, a militat pentru tratamentul multidisciplinar al tumorilor osoase maligne si pentru utilizarea protezelor modulare si a raspandit utilizarea protezelor articulare de sold si de genunchi, primare si de revizie. Este membru al Colegiului Regal din Edinburgh si si-a dorit dintotdeauna sa fie medic.

Dinu Antonescu (D.A.): De cand ma stiu voiam sa fac medicina si chiar practicam pe papusile surorii mele, pe care le operam si care, bineinteles, aratau mai prost decat inainte de operatii. La un moment dat, am avut si dubii daca pot sa fac medicina. Era perioada in care daca nu aveai o origine sociala sanatoasa intrai greu in facultate. Am reusit sa trec peste aceste bariere si am devenit medic, asa cum imi doream. Ulterior, am devenit asistent universitar, conferentiar, profesor, insa daca cineva imi spune "domnule doctor" eu nu ma supar. Acest lucru nu are importanta, eu mi-am dorit sa fiu medic si am incercat sa fac din medicina o cariera prin care sa-i pot ajuta pe ceilalti si sper ca am reusit acest lucru.

Mirabela Viasu (M.V.): Stiu ca ati facut Facultatea la Cluj...

D.A.: Da, si la Cluj am prins profesori foarte buni - pe Goia, pe Hatieganu, pe Preda la biologie. Era perioada in care genetica era o stiinta reactionara, daca o stiinta poate fi in acest fel, insa prof. Preda ne preda genetica iar dupa o ora o combatea. Daca erai putin atent, puteai observa care este adevarul. A dat dovada de un mare curaj, pentru ca dansul fusese vitalist, a trebuit sa-si renege toata activitatea anterioara pentru a putea sa ramana in invatamant, iar pentru noi, studentii, a fost un profesor exceptional.

M.V.: La fel cum ati stiut dintotdeauna ca vreti sa fiti medic, ati stiut si ca Ortopedia este pentru dvs?

D.A.: Nu, faptul ca am ales aceasta specialitate se datoreaza prof. Mircioiu, pe atunci sef de lucrari, cu care m-am intalnit exact in ziua in care mergeam sa-mi aleg postul. M-a intrebat ce aleg si, cum parintii mei erau la Sibiu, aveam de gand sa merg sa fac un an de stagiu acolo, mai exact la Interne, unde era un medic care fusese asistentul lui Hatieganu si de care imi placea foarte mult - vara mergeam si lucram cu el -, dupa care planuiam sa merg la tara. Dansul, in schimb, m-a indemnat sa merg la Eforie Sud, la dr. Climescu. I-am urmat sfatul si am ajuns la Sanatoriul TBC condus de dr. Climescu, un om cu totul deosebit. Sanatoriul se numea CTC si era destinat combaterii tuberculozei la copii, fiind finantat de o societate particulara, condusa de catre familia Bals. Am stat acolo din 1958 si pana in 1967, deci noua ani de zile, timp in care am lucrat si am profitat de tot ce stia dr. Climescu, care mergea in fiecare an in strainatate sa vada noutatile si incerca sa le implementeze la noi.

M.V.: Observ ca aveti poza dr. Climescu aici, in cabinet. Dumnealui a fost un mentor pentru dumneavoastra?

D.A.: Da, a fost primul de la care am invatat, primul care mi-a pus bisturiul in mana. Spuneam ca UMF Cluj mi-a aratat felul de a intelege bolnavul si de a-l trata ca pe un om si nu ca pe un obiect de studiu. De la dr. Climescu, pe langa faptul ca am invatat multa ortopedie, am inteles ca trebuie sa-ti urmaresti bolnavii dupa operatie. Daca erau operatii care mergeau mai prost si in care eu il ajutasem, ma duceam sa-i vad, mai ales ca stateam in Sanatoriu si il gaseam acolo. Imi era ciuda ca eu, mult mai tanar, ajungeam mereu dupa dansul.

M.V.: V-ati nascut in Sibiu, ati studiat in Cluj, apoi ati mers la Constanta si ulterior ati venit in Capitala...

D.A.: Da, am putea spune ca m-am plimbat ceva. Pentru a veni la Bucuresti am dat concurs. Singurul loc disponibil era la Spitalul Elias, pe care l-am primit si unde am stat trei ani. Apoi am dat un nou concurs pentru a merge la Spitalul Brancovenesc, dupa care am ajuns la Foisor.

M.V.: Ati ajuns sa conduceti si Clinica universitara a Spitalului Foisor. Cum vi s-a parut aceasta responsabilitate?

D.A.: Nu a fost greu, iar invatamantul mi-a placut, desi acum, uitandu-ma in urma, poate ca nu i-am dat atentia meritata. Intotdeauna m-am gandit ca eu sunt, in primul rand, doctor. Cu toate acestea, mi-a placut contactul cu studentii, acesta te mentine tanar. Cand predai studentilor esti mereu obligat sa fii la curent cu tot ce se intampla in lumea medicala pentru ca nu poti sa le transmiti informatii valabile cu 20 de ani in urma.

M.V.: Va este dor de aceasta perioada si de discutiile cu studentii?

D.A.: A fost o perioada frumoasa, insa stiu ca la un moment dat trebuie sa te opresti. M-am pensionat la 66 de ani pentru ca am considerat ca trebuie sa las locul si altor persoane la Catedra, nu sa stau eu acolo pana la 70 de ani, cum era permis in acea vreme. Am mai operat pana la 70 de ani, dupa care m-am retras si din sala de operatii, pentru ca nu stii cat mai poti sa faci lucrurile bine.

M.V.: Conf. dr. Gheorghe Popescu a spus recent despre dvs ca sunteti o emblema a ortopediei romanesti. Dvs. va considerati un model de urmat pentru ortopezii din tara?

D.A.: Eu imi fac si mi-am facut meseria corect si onest. Fac ceea ce stiu si incerc tot timpul sa-mi imbogatesc posibilitatile terapeutice. In ultimul timp, mi-am dat seama ca nu poti sa faci toata ortopedia si sa o faci si bine si ca trebuie sa te specializezi pe o portiune din aceasta ramura medicala. In ziua de astazi, cand sunt atatea mijloace terapeutice si au aparut tot felul de procedee, iti este foarte greu sa le stii pe toate si sa le faci bine pe toate. In plus, nu ai cazuistica necesara pentru a-ti face o parere. Ca sa ai o voce intr-o conferinta internationala trebuie sa ai un numar important de cazuri. Or, daca faci in fiecare zi altceva, aduni aproximativ 100 de cazuri din fiecare si nu vei ajunge sa ai 1.000 de cazuri de scolioza, sa zicem.

Cand inveti, trebuie sa participi la toate aspectele specialitatii, insa dupa ce ai devenit medic specialist, trebuie sa te gandesti ce domeniu din acea specialitate il poti aprofunda si sa te axezi, in special, pe acela.

M.V.: Ati avut o cariera stralucita. Va mai amintiti care a fost primul caz mai dificil pe care l-ati tratat si care v-a marcat intr-un anume fel?

D.A.: De marcat, pot spune ca m-au marcat mai ales esecurile. Nu exista chirurg care sa nu fi avut esecuri. Va pot spune ca imi stiu toate esecurile, aproape cu nume, cu date, cu tot ce s-a intamplat. Prima operatie de scolioza am facut-o in perioada in care lucram la Brancovenesc. Atunci prof. Deniski - al doilea mentor al meu - opera scoliozele, iar dansul era plecat in strainatate si am fost nevoit sa intru singur in sala de operatii. Cand a venit la vizita a intrebat cine a facut operatia respectiva, iar eu am raspuns. Nu mi-a zis nimic, insa din acel moment am avut voie sa operez scoliozele.

Referitor la primul esec, acesta s-a petrecut pe vremea cand eram la Sanatoriul TBC, era tot o scolioza si imaginasem un dispozitiv care sa indrepte coloana pentru ca nu aveam instrumentatia necesara. Am facut dispozitivul respectiv si am operat-o pe fetita. Dupa interventie, am observat ca se aduna mereu o serozitate in plaga operatorie si mi-am dat seama ca, desi am incercat sa folosesc un material bun, aliajul nu era chiar foarte bun. Organismul reactiona la prezenta unui corp strain si pe care nu-l tolera. Atunci mi-am dat seama cat de important este sa ai o industrie care sa faca materiale de osteosinteza. Dupa aceea, aceste materiale au putut fi importate. Experienta de care v-am povestit se intampla prin anii 1960-1962, era o perioada plina de restrictii, de izolare si nu aveai prea multe posibilitati.

M.V.: In prezent, analizand putin povestea carierei medicale, considerati ca ati reusit sa faceti tot ce v-ati propus?

D.A.: Nu, nu am facut tot ce mi-am propus. Poate ca nu am avut energia sa fac tot ce-mi propusesem, poate ca nu am fost nici destul de autoritar sa-mi impun punctul de vedere in ceea ce priveste organizarea serviciului. Prin comparatie, prof. Deniski era foarte autoritar. Imi aduc aminte ca era perioada in care fusesera introduse tijele Ender in tratamentele fracturilor, iar prof.Deniski nu le agrea pentru ca migrau si pe buna dreptate. Astfel, la o fractura pertrohanteriana, la raportul de garda, un conferentiar a prezentat cazul si a sugerat o tija Ender, iar prof. Deninski a zis "Nu, pui lama placa". Bineinteles ca s-a facut cum a spus prof Deniski, bolnavul s-a infectat, nu a mers chiar bine, iar conferentiarul a avut tot timpul impresia ca daca ar fi folosit tija Ender lucrurile ar fi fost mult mai bune. Astfel, cand am preluat conducerea clinicii, am zis ca nu trebuie sa-mi impun parerea, iar la rapoartele de garda doar mentionam ce as face eu daca pacientul respectiv ar fi fost al meu. Nu impuneam colegilor sa faca ceea ce consideram eu ca este bine.

Acum, nu stiu daca a fost chiar bine cum am procedat eu, pentru ca o clinica trebuie sa aiba o atitudine unitara. Pe vremuri, intre cele doua razboaie, intr-o clinica universitara nu ramanea decat cel care era sef de lucrari si care devenea apoi conferentiar, ceilalti asistenti fiind trimisi ca sefi de sectie in diversele spitale din tara. In acest fel, clinica se innoia mereu si erau acolo oameni tineri, care, bineinteles, isi ascultau profesorul. In clinicile noastre sunt oameni care au aceesi varsta sau chiar sunt mai mari decat profesorul, iar in acest caz este greu sa-i spui, tu ca profesor, ca trebuie sa faca asa cum vrei tu. Prof. Deniski, insa, o facea, iar clinica pe care a condus-o dansul a fost una foarte buna.

M.V.: Acum ca aveti mai mult timp liber, puteti sa acordati mai multa atentie lucrurilor care va fac placere dinafara spitalului...

D.A.: Intr-adevar, perioada aceasta de pensionare este foarte placuta. Medicina este o profesie care iti rapeste aproape tot timpul: daca esti chirurg trebuie sa mergi sa-ti vizitezi pacientul, lucrurile nu merg intotdeauna bine si stai mai mult in spital si, atunci, iti ramane foarte putin timp pentru cei dragi. Mi-a placut intotdeauna sa merg la concerte simfonice, la teatru, iar acum pot spune ca profit din plin de aceste mici placeri. De exemplu, la Festivalul Enescu care a avut loc in septembrie 2011 am mers atat de linistit si am savurat tot ceea ce-ti ofera un astfel de festival.

M.V.: Familia v-a inteles de fiecare data cand trebuia sa ramaneti mai mult timp in spital?

D.A.: Da, familia mi-a fost mereu alaturi, iar sotia m-a sprijinit intotdeauna, chiar si atunci cand ii spuneam ca ajung acasa sa zicem la ora 13.00, iar eu ajungeam dupa 17.00. Nici macar o data, sotia nu mi-a reprosat de ce nu am ajuns acasa mai repede. Mereu mi-a inteles pasiunea pentru medicina si pentru munca si mi-a fost alaturi.

Autor: Mirabela Viasu

29776 vizualizari
Prof. Antonescu Dinu
Te invita sa-ti exprimi punctul de vedere aici.
Adauga comentariu Nu sunt comentarii

Pentru a putea scrie comentarii trebuie sa fiti autentificat.

Click aici pentru a va autentifica