Home Vox medici Articole Prof. Dan Mircea Enescu Prof. Enescu: "Tot ce am invatat pana acum conteaza pentru ce voi face de acum incolo!"
Vox medici - Doctor Prof. Dan Mircea Enescu
articol pe larg
Prof. Dan Mircea Enescu
Medic pediatru
Am absolvit studiile liceale in
Bucuresti si am urmat cursurile
Facultatii de Pediatrie a UMF «
Carol Davila »- Bucuresti in
perioada 1971-1977. Medic primar
in specialitatea Chirurgie
Plastica- Microchirurgie
Reconstructiva, Sef Sectie la
Clinica de Chirurgie Plastica-
Microchirurgie vezi tot

Prof. Enescu: "Tot ce am invatat pana acum conteaza pentru ce voi face de acum incolo!"

9 Noiembrie 2012

Prof. dr. Dan Enescu este managerul Spitalului de Copii "Grigore Alexandrescu" din Capitala. Se emotioneaza cand isi reaminteste de tragedia de la Maternitatea Giulesti, despre care spune ca a fost un eveniment istoric nu doar pentru Romania, ci pentru intreaga lume. I-au ajuns atunci pe masa cateva suflete, fiecare cantarind aproximativ 950 de grame, dar care aveau arsuri pe 70% din suprafata corpului. Cheia succesului in cazul copiilor salvati a fost rabdarea. Spune ca tratarea unei arsuri este asemanatoare unui joc de sah de cea mai inalta performanta, in care miscarea adversarului trebuie intuita din timp. Considera ca in meseria de medic nu poti ajunge la suficienta de a spune ca stii tot si ca "fiecare caz trebuie rezolvat ca fiind singurul din viata".

Claudia Spridon (C.S.): Domnule Profesor, dvs. credeti foarte mult in soarta. V-a fost dat sa fiti medic?

Prof. dr. Dan Enescu (D.E): Da, in mod sigur. Pur si simplu a fost o traire pe care am avut-o din adolescenta. Proveneam dintr-o familie care nu avea nimic in comun cu medicina, asa ca a intra la Facultatea de Medicina mi se parea un obiectiv greu de atins, insa dat fiind faptul ca intotdeauna mi-au placut lucrurile greu de atins, am vazut admiterea ca pe o provocare. Faptul ca am reusit sa intru din prima la medicina a fost un lucru deosebit, a fost un semn care mi-a dat de inteles ca sunt bun pentru asta si ca am ceva de spus in acest domeniu. In timpul facultatii, n-ai o perceptie asupra valorii tale, dar pe vremea aceea avantajul acestei facultati era ca la sfarsit deveneai doctor in adevaratul sens al cuvantului. Aveai o parafa si o repartitie si mergeai intr-un loc unde raspundeai de sanatatea a 5000 sau chiar 6000 de suflete.

C.S.: Ati fost medic intr-un dispensar. Cat de mult a contat aceasta experienta pentru dvs.?

D.E.: Extrem de mult. Ajungi ca constientizezi ca de prezenta si de mintea ta depinde viata fiecarei persoane in parte, fie ca vorbim de copii sau de adulti. Intr-adevar, ma ocupam mai mult de copii, dar consultam si adultii. Mi-a facut mare placere sa lucrez in dispensar pentru ca am luat contact cu viata adevarata, cu oamenii de acolo. Stiti, una e sa stai in spital, e o institutie care te protejeaza ca un turn de fildes pana ajunge pacientul la tine, mai ales daca ai un statut. Or, acolo erai chiar in mijlocul oamenilor, vedeai care sunt problemele lor, dificultatile pe care le intampina. Ma simteam in permanenta responsabil de viata si de sanatatea fiecarui membru din acea comunitate. Totusi, pentru mine, pediatru fiind, copiii erau in centrul atentiei. Nu suport nedreptatea si intotdeauna incerc sa ii protejez pe cei care nu se pot apara. Cred ca acesta a fost si motivul pentru care am vrut sa fac pediatrie. Copiii trebuie protejati uneori chiar si de proprii lor parinti.

C.S.: Tratati in special copii cu arsuri. Cum ar putea fi evitate?

D.E.: In primul rand, ar fi nevoie de un program de profilaxie care trebuie inceput de la zero ani si care sa dureze pana la 18 ani. De fapt, mi-am propus sa demarez o serie de astfel de programe. Fiecare varsta are o alta sursa principala de arsura. Spre exemplu, la copiii foarte mici arsurile se produc prin lichid fierbinte (65%, n.red.), si prin flacara (15%, n.red.). Cand se fac mai mari, arsurile prin flacara au o componenta mai mare pentru ca incep sa se joace cu chibriturile si sa imite adultii. La 12 - 13 ani, unii incep sa investigheze in jurul casei si atunci apar accidentele dramatice, ele nemaifiind produse de o priza, ci prin inalta tensiune.

C.S.: Sunt aceste cazuri mai frecvente in zona rurala, data fiind lipsa de informare sau poate chiar cea de educatie?

D.E.: In mod evident. Cu cat lipsa de informare si de civilizatie este mai mica, cu atat incidenta este mai mare pentru ca parintii nu au nici cele mai importante masuri de protectie. Noi avem o formula de reanimare pentru fiecare jumatate de ora intrucat se pierd foarte multe lichide, iar noi trebuie sa le bagam cantitativ si calitativ intr-o anumita secventialitate foarte precisa. In plus, ele trebuie adaptate la fiecare copil in parte. De fapt, asta este esenta tratamentului pe care il facem - adaptabilitatea la particularitatile copilului.

C.S.: In acest context, care este importanta acelor protocoale pe care trebuie sa le urmati?

D.E.: Din toate acele cunosinte, noi trebuie sa selectam ce este mai important pentru copil in functie de greutatea lui, de suprafata arsurii, de maladiile asociate si de modul in care reactioneaza la arsura respectiva. Prin urmare, trebuie sa stim cand este momentul cel mai potrivit in care sa intervenim. Arsura este cel mai mare accident care i se poate intampla unei fiinte umane, iar in clasificarea OMS pe primul loc sunt nou nascutii si arsurile. Ganditi-va ca noi tratam arsurile la nou nascuti, deci este o gravitate la patrat. Este nevoie de foarte multa atentie in a urmari evolutia si modul in care acel copil este capabil sa reactioneze la aceasta agresiune majora care se intampla. Se poate ca interventia ta sa fie mai grava decat accidentul care i s-a intamplat.

C.S.: In cazul bebelusilor de la Giulesti nu ati intervenit chirurgical. As vrea sa va intoarceti putin in timp, la acel moment. Cum v-ati simtit atunci cand i-ati avut in fata pe toti acei copii?

D.E.: N-am fost pe front, dar am trait o atmosfera de front in permanenta. In clipa in care au venit acei copii, n-am avut sentimente, ci pur si simplu o concentrare maxima. Incerci sa iesi dintr-o catastrofa. In conditiile acelea nu poti decat sa ai o organizare perfecta, sa te capacitezi in asa fel incat toate lucrurile sa functioneze cat mai bine. Acolo era vorba de prematuri de sapte luni, unii dintre ei cu maladii asociate, iar tu esti nevoit sa faci cu o gingasie deosebita niste manevre care sa le asigure supravietuirea. Sigur ca si experienta te ajuta foarte mult, sa poti sa simti si sa nu-i dai nici prea mult nici prea putin, ci exact cat ii trebuie ca sa poata sa depaseasca momentul. M-am simtit intr-un razboi in care trebuia sa salvez cati mai multi prieteni.

C.S.: Dar ca om, domnule Profesor, atunci cand ati lasat meseria deoparte...ce impact a avut asupra dvs.?

D.E.: Este o intrebare grea...Pot sa va spun ca iubesc cel mai mult copiii. Pentru mine sunt esenta omenirii. Este sentimentul acela pe care il ai cand protejezi soarta unei natiuni. Ai impresia ca daca ii salvezi pe aceia ai salvat toti copiii din lume. Mi-e greu sa va transform in cuvinte sentimentele de atunci. O combinatie intre atentie, grija, disperare. Incercam sa fiu cat se poate de lucid pentru ca in clipa in care iti pierzi reperele incepi sa pierzi controlul asupra evenimentului respectiv. A fost un eveniment foarte complicat, mi-e greu sa il disec in clipa aceasta. N-as putea sa va spun cu exactitate ce resimteam. Ma simteam in plin razboi in linia intai si stiam precis ca trebuie sa salvez cat mai mult, sa plec cu cati mai multi acasa. Si, din fericire, am reusit. Dar stiti ce se intampla? Ei trebuiau protejati de toata lumea. Si de personalul medical, care putea intra doar in anumite momente la ei, si de parinti, care erau disperati si voiau sa ii vada. Trebuiau protejati si de mass media care avea nevoie de cat mai multe informatii. Totusi, sunt niste lucruri care nu pot sa fie descrise. Ce stare poate sa aiba un copil de 950 de grame, o zi si 70 % din suprafata corpului arsa? Nu poti sa spui nimic. Cu toate acestea, fiecare avea dreptate in felul lui.

C.S.: Ati avut sentimentul ca-i veti vedea mari?

D.E.: I-am vazut mici, i-am vazut de cinci zile, de o saptamana, de o luna si tot asa. Eu pot sa-i proiectez in viitor. Stiu cum o sa arate. Moartea este un accident neprevazut si pe care nu-l iau in calcul. In cazul acelor bebelusi, regenerarea a fost cu totul spectaculoasa. Nu le-am facut nicio interventie chirurgicala si cred ca in asta a constat cheia succesului, am avut rabdare. Am simtit ca se intampla ceva ce nu pot controla si ca sunt in fata unui organism pe care nu l-am mai intalnit. Automat acele degete au inceput sa se albeasca, sa se inroseasca, sa fie normale. In doua saptamani ce era negru a disparut si a devenit normal. Dintr-un anumit punct de vedere, este un spectacol unic cel pe care l-am vazut si am fost fericit ca am avut rabdarea si luciditatea de a astepta.

C.S.: Daca ar fi sa definiti lupta permanenta cu arsura, cum ati face asta?

D.E.: Tratarea unei arsuri este un joc foarte subtil, asemanator unui joc de sah de cea mai inalta performanta, in care trebuie sa intuiesti miscarile adversarului, adversarul fiind boala. In jumatate de ora se pot schimba o gramada de lucruri, intrucat organismul reactioneaza la arsura in sistemul de avalansa. As putea sa compar arsura cu un motor. Daca s-ar auzi o arsura, ea ar fi ca o masina cu pedala de acceleratie apasata pana jos. Ar fi un zgomot infernal pentru ca intreg organismul sufera. Sufera fiecare celula in parte, ori pe acestea trebuie sa le readuci in parametri normali. Este o batalie si trebuie sa stii exact cand sa apesi pe butonul de alarama. Stiti cum este, butonul de alarma nu se apasa intr-una, ci se apasa numai atunci cand trebuie, altfel nu mai fuctioneaza. Intotdeauna trebuie sa fii cu un pas inaintea arsurii, in clipa in care esti in lateral n-o vezi decat dintr-o parte, iar din spate niciodata n-o sa mai vezi ce se intampla in fata. I-am invatat si pe cei din echipa mea sa fie cu un pas inaintea arsurii. 

C.S.: Multi dintre cei din echipa dvs. sunt foarte atasati de meserie si de spital, in ciuda problemelor din sistemul de sanatate romanesc.

D.E.: Sa stiti ca nici unul dintre ei nu lucreaza si la privat. Si nici eu nu am putut sa amestec vreodata lucrurile. Nu as putea trata un copil care da sa moara si dupa aceea sa ma duc peste drum, sa fac niste injectii ascultand Beethoven, sa ma simt bine si, intre timp,  sa mi se dea telefon si sa mi se comunice ca acel copil tocmai a murit, respira greu sau nu ma mai recunoaste. E imposibil! Meseria pe care mi-am ales-o imi necesita intreaga capacitate. Spre exemplu, nu-mi permit sa ma ating de nicio picatura de bautura sau de ceva care ar putea sa-mi schimbe starea. In orice clipa trebuie sa fiu prezent, gata sa iau masina si in timpul cel mai scurt sa ajung acolo unde trebuie. Cand dai dovada de rapiditate, salvezi o viata, despre asta este vorba. Timpul este esential.

C.S.: Vorbeati de timp. Care sunt cele mai importante realizari ale dvs. din acesti ani?

D.E.: Pe plan profesional, cea mai mare realizare este expertiza la care am ajuns si faptul ca am posiblitatea sa tratez cazuri care par a fi imposibile. Consider ca ma aflu la inceputul unei misiuni. Tot ce am invatat pana acum conteaza pentru ce voi face de acum incolo. Sper sa pot sa fac bine cat mai multi copii. Este tot ce-mi doresc. Nu consider ca am ajuns la maximum, consider ca as putea sa fac mai mult si mai bine, iar pentru asta e o munca permanenta. Meseria mea este una in care nu poti ajunge la suficienta de a spune ca stii si ca poti si sa te mandresti cu ce-ai facut. Stiti de ce? Pentru ca urmatorul caz poate sa-ti darame tot ce ai realizat pana atunci. Fiecare caz trebuie rezolvat ca si cum ar fi singurul din viata ta. Pe plan personal, ma mandresc cu fetita mea. O pretuiesc foarte mult ca personalitate si tot ce imi doresc pentru ea este sa fie fericita, bucuroasa si mandra de cariera pe care si-o va alege.

Autor: Claudia Spridon

4115 vizualizari
Prof. Dan Mircea Enescu
Te invita sa-ti exprimi punctul de vedere aici.
Adauga comentariu Nu sunt comentarii

Pentru a putea scrie comentarii trebuie sa fiti autentificat.

Click aici pentru a va autentifica